RSS

Arhivele lunare: Iunie 2014

Iubirea nu este ceea ce vrei, ci ceea ce esti!

1Neale-Donald-Walsch-660x375

In aceasta zi din viata ta, cred ca Dumnezeu vrea ca tu sa stii…

… ca iubirea nu este ceea ce vrei, ci ceea ce esti.
Este foarte important sa nu confunzi cele doua lucruri.

  • Daca crezi ca iubirea este ceea ce vrei, vei merge s-o cauti pretutindeni.
  • Daca crezi ca iubirea este ceea ce esti, vei merge s-o impartasesti pretutindeni.
  • A doua abordare te va face sa gasesti ceea ce cautarea nu iti va dezvalui niciodata.

Totusi, nu poti oferi iubire, ca sa primesti iubire.

 Daca faci asta, este ca si cum ai spune ca nu ai acum iubire.

Iar acea afirmatie va fi, desigur, realitatea ta. Nu.

Tu trebuie sa oferi iubire, pentru ca o ai de oferit. In acest fel vei experimenta faptul ca ai iubire.

Cu dragoste, prietenul tau N.D.Walsch

sursa: http://astrodeva.wordpress.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 00000006pm 056000000pm, PM6000000Luni în Think about!

 

Lomi Lomi – masajul care îţi vindecă inima

masaje_oriental_relajante

Hawaiienii consideră că blocarea energiei într-o anumită zonă a corpului determină contractarea muşchilor, iar prin masajul Lomi Lomi organismul este ajutat să se elibereze de blocaje.

Dacă individivul nu eliberează această energie negativă, care poate să vină şi din incapacitatea de a ierta şi a iubi, atunci organismul se îmbolnăveşte.

Tehnica masajului Lomi-Lomi

Acest tip de masaj se execută prin mişcări continue, ample, fluide, care alunecă pe tot corpul de la călcâie spre creştetul capului.

Terapeutul învăluie clientul cu mişcările antebraţelor, determinându-l să-şi deschidă inima şi să atingă o stare de relaxare profundă.

De aceea, în timpul masajului este foarte importantă conexiunea afectivă dintre pacient şi practician.

Masajul lomi lomi se poate face atât foarte lent, ori cu mişcări energice, revigorante şi este unic prin posibilitatea de a masa diferite părţi ale corpului, în acelaşi timp.

Este recomandat pentru a obţine o relaxare profundă a organismului, dar şi pentru înlăturarea durerilor din zona cervicală, a umerilor şi a spatelui, a problemelor circulatorii şi a depresiei.

Sursa: http://www.avantaje.ro/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 00000006am 033000000am, AM6000000Duminică în Terapii complementare

 

Ce cred copiii despre moarte, suflet şi nemurire?

credinta_la_copii

Mulţi oameni din întreaga lume, indiferent de religia sau cultura căreia îi aparţin, cred că fiinţele umane sunt nemuritoare, în sensul că sufletul supravieţuieşte morţii trupului şi are o existenţă veşnică, arată un studiu ştiinţific. Fascinant este însă faptul că această credinţă apare foarte devreme în viaţă şi pare a fi ceva ce ţine de însăşi natura umană, mai curând decât o convingere impusă de religie sau cultură.

Cercetătorii de la Boston University, conduşi de Natalie Emmons, au studiat concepţiile copiilor privind vremea de dinaintea conceperii lor, intervievând copii din două culturi foarte diferite din Ecuador.

Rezultatele sugerează că „suntem cea ce simţim”: adesea, considerăm că partea eternă din fiinţa noastră nu este capacitatea de  raţiona, ci aceea constituită din dorinţele şi emoţiile noastre, de sentimentele pe care le încercăm.

Studiul, publicat în jurnalul Child Development, se înscrie în volumul tot mai important de lucrări ştiinţifice ce studiază rădăcinile cognitive ale religiei.

Deborah Kelemen, profesor de psihologie şi unul dintre autorii studiului, afirmă: „Acest studiu arată că este posibil ca ştiinţa să studieze credinţele religioase. În acelaşi timp, ne ajută să înţelegem unele dintre aspectele universale ale cogniţiei umane şi structura minţii omeneşti.”

Cele mai multe dintre studiile asupra posibilităţii prelungirii existenţei după moarte au arătat că atât copiii, cât şi adulţii cred, în general, că atunci când oamenii mor, nevoile fizice precum foamea iau sfârşit, iar emoţiile continuă să existe într-o formă oarecare, însă nu-şi pun întrebarea de unde vin aceste convingeri.

Cercetătorii au crezut multă vreme că oamenii îşi dobândeau concepţiile despre post-existenţă prin expunerea la educaţie culturală şi religioasă, însă prof. Emmons susţine că ideea nemuririi sufletului îşi are originea în intuiţia noastră.

Ea a intervievat copii din satul Shuar din bazinul ecuadorian al Amazonului, o comunitate de indigeni pe care a ales-o deoarece aici copiii nu au credinţe de origine culturală privind existenţa înainte de concepţie şi bănuia că asemenea copii, confruntaţi permanent cu priveliştea naşterii şi a morţii în cadrul unor activităţi precum creşterea animalelor şi vânătoarea, ar avea o viziune mai raţională, o perspectivă „biologică” asupra timpului de dinaintea conceperii lor.

Pentru comparaţie, a intervievat, de asemenea, copii de religie romano-catolică dintr-o zonă urbană din apropiere de capitala ecuadoriană, Quito, copii care fuseseră învăţaţi că viaţa începe cu adevărat doar din momentul concepţiei.

Dacă influenţele culturale ar fi fost esenţiale în formarea credinţei în nemurire, atunci atât copii indigeni, cât şi cei din mediul urban ar fi trebuit să respingă ideea existenţei vieţii înainte de naştere, crede cercetătoarea.

Prof. Emmons a arătat copiilor desene ce înfăţişau un copil, o femeie tânără şi aceeaşi femeie în timp ce era gravidă, apoi le-a pus o serie de întrebări legate de capacităţile, gândurile şi emoţiile copilului reprezentat, în cursul fiecărei etape.

Rezultatele au fost surprinzătoare: ambele grupuri au dat răspunsuri remarcabil de asemănătoare. Copiii gândeau că trupurile lor nu existau înainte de naştere şi că nu aveau capacitatea de a gândi ori de a-şi aminti ceva. Totuşi, ambele grupuri au răspuns că emoţiile şi dorinţele lor existau încă dinainte de a se naşte.

Deşi, în general, spuneau că, înainte de a se fi născut, nu aveau ochi şi nu puteau să vadă, copiii declarau totuşi, deseori, că erau fericiţi că aveau să-şi cunoască în curând mama sau că erau trişti că erau despărţiţi de familia lor.

   „Chiar şi copiii care aveau cunoştinţe de ordin biologic despre reproducere păreau totuşi să creadă că au existat cumva sub o formă eternă şi că acea formă era asociată cu emoţiile şi dorinţele”, spune prof. Emmons.

Ea crede că această trăsătură umană ar putea fi un produs secundar ar gândirii noastre sociale avansate, deoarece oamenii tind să îi vadă pe ceilalţi ca pe o sumă a stărilor lor de spirit, iar dorinţele şi emoţiile sunt esenţiale în prevederea comportamentului altora.

Deoarece această capacitate este extrem de utilă, ea se extinde şi asupra altor laturi ale gândirii noastre, astfel că oamenii tind să vadă potenţiale conexiuni acolo unde ele nu există, explică specialistul.

Aşa se face că ideea că sufletul ar supravieţui separat de trup, deşi neştiinţifică, este naturală şi adânc înrădăcinată, consideră prof. Emmons.

Sursa: http://spiritualitate-ezoterism.blogspot.ro/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 00000006am 021000000am, AM6000000Duminică în Think about!

 

Paradoxul evoluției. Despre cum “mai mult” ne face să ne simțim “mai puțin”.

6351_1Te-ai întrebat vreodată ce îl face pe un om care are foarte multe să nu fie 100% fericit și mulțumit? Un om care are un job stabil, este foarte bine plătit, care creează lucruri din pură pasiune, care are în jurul său oameni inteligenți ce vor să crească și se ajută reciproc prin schimb de idei, are acces la informație, citește cele mai interesante cărți scrise vreodată, are o relație sănătoasă cu o persoană care îi oferă tot ce își dorește, are o tot ceea ce ar putea să-și dorească și totuși nu se simte fericit și mulțumit…Răspunsul este dat de paradoxul evoluției.Ce este paradoxul evoluției te întrebi oare și cum ne putem folosi de această informație pentru a ajunge să ne mulțumim cu lucrurile pe care le avem, cu viața noastră, cu tot, acum? Bine că m-ai întrebat, hai să-ți spun.

Paradoxul evoluței este că în drumul nostru spre mai mult – mai multă informație, cărți citite, bani, oameni noi, relații, șamd – ne simțim mai puțin. Simțim că valoarea noastră se diminuează pe măsură ce urcăm pe această scară evolutivă.

De ce se întâmplă asta? Seneca spunea că atunci când dorim ceva și apoi îl avem marea greşeală pe care o facem este că: uităm să ne dorim lucrurile pe care le avem. Da, m-ai auzit bine, citește cu atenție aceste rânduri și lasă-le să intre în mintea ta, să se așeze bine de tot acolo:

 

Uităm să ne dorim lucrurile pe care le avem deja.Paradoxul evoluției se întâmplă din cauza acestei erori. În goana noastră spre mai mult uităm să ne bucurăm de lucrurile pe care le avem deja, să prețuim momentele alături de oamenii pe care îi iubim, să ne bucurăm de tot ceea ce am creat până acum și de felul în care ne-am modelat comportamentul, organismul și mintea.

Seneca mai spunea că o soluție pentru a trece peste această eroare sau mai bine zis pentru a ne recăpăta fericirea și mulțumirea pentru tot ceea ce avem, cunoscută și sub numele de recunoștință, ar fi să pierdem tot. Cum spunea și în Fight Club, doar “după ce am pierdut totul suntem liberi să devenim orice ne-am propus”.

Însă eu nu sunt așa de radical și vreau să-ți ofer trei idei simple despre cum ai putea să-ți recapeți fericirea fără să renunți la tot.

1. În fiecare noapte gândește-te câteva minute la lucrurile pentru care ești recunoscător.

Nu ai astfel de lucruri? Ei bine, ce zici de asta: Ești în viața ta? Ai părinți care te iubesc și la nevoie te ajută? Ești înconjurat de oameni inteligenți? Este o persoană inteligentă, frumoasă și bună? Ești un om care ajută și nu vreau răul nimănui? Ai acces la informație? Citești? Etc.

Și astea sunt doar câteva idei, pun pariu că poți să găsești alte zeci, dacă nu chiar sute de astfel de lucruri, momente și persoane din viața ta pentru care ești recunoscător.

Fă asta în fiecare noapte și observă, schimbările ce se vor produce în gândirea ta peste câteva luni.

2. Nu te mai compara cu nimeni.

Comparația este dăunătoare. Fiecare persoană este unică în felul ei, astfel că a te compara cu cineva nu are logică și nu are sens din punct de vedere matematic. Compari de fapt pere cu mere, nu mere cu mere și după cum nu există persoane 100% identice (nici măcăr gemenii) atunci faci o mare eroare.

Comparația este inamicul tău numărul unu. Pentru a nu te mai compara trebuie să realizezi un singur lucru:

fiecare este pe drumul său în această viață așa că nu are sens să te compari cu nimeni, viața nu este o cursă cu alte persoane. Crezi că viața este o cursă? Ai pierdut.

3. Dezintoxicare informațională.

Cel mai probabil ești intoxicat cu informație. Pe lângă acest website probabil că mai citești încă alte zece. Prea multă informație și tu nu prea știi ce să faci cu ea, corect? Te simți mic, slab, simți că nu valorezi mai nimic și că mai sunt atât de multe lucrurile de învățat. Este ok, am trecut și încă sunt momente în care și eu trec prin asta.

Însă nu cred că acesta este un mod sănătos în care să abordezi evoluția ta personală.

Nu este un mod sănătos pentru că marketingul se bazează pe un singur lucru: fă-l pe un om să creadă că îi lipsește ceva (crează o nevoie falsă) apoi oferă-i acel ceva (satisfă acea nevoie). Ei se folosesc de acest lucru pentru a-ți oferi soluții la problemele pe care nici măcar nu le ai dar ești făcut să crezi că le ai. Înțelegi ce zic?

Simptomele intoxicării cu informație sunt exact ceea ce îți spuneam la începutul articolului. Citești foarte multe lucruri în dorința ta de e evolua, dar nu faci decât să-ți distrugi încrederea în tine, pentru că abordezi evoluția dintr-o perspectivă greșită.

Perspectiva corectă, zic eu, este să citești articole, cărți, care nu vor să-ți acopere o nevoie ci care doresc să te facă să-ți adâncești gândirea, care să te pună pe gânduri sau care să-ți dea un mare șut în fund. Astfel de articole/cărți sunt benefice. Articolele în care cauți rezolvări la probleme consider că nu sunt așa de sănătoase, pentru că ele te fac să crezi că ai problema respectivă, deși de cele mai multe ori nu o ai.

Pentru intoxicarea cu informație îți pot prescrie: o săptămână din lună în care nu citești website-uri motivaționale. În care nu citești articole care îți prezintă cum să-uri. Cum să faci aici, cum să faci aici, cum să spui aici, ci te concentrezi doar pe articolele care vor să-ți lărgească gândirea și să te facă să înțelegi mai multe lucruri, nu care vor să-ți acopere o nevoie falsă.

Cu drag,
Cristi F. Ștefan
Fondator/Creator @ http://crististefan.com

sursa: http://motivonti.ro/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 00000006am 058000000am, AM6000000Miercuri în Think about!

 

Zona de confort: ce este si de ce trebuie sa iesi din ea

303521_486672014691551_1552218233_n

Zona de confort este un concept cheie in dezvoltarea personala si profesionala. In acest post vreau sa-ti aduc cateva idei simple prin care sa intelegi mecanismele subtile din spatele conceptului de zona de confort. Sa-i dam drumul.

Zona de confort. De ce o iubim si ce ne aduce.
1. Siguranta. 2. Familiaritate. 3. Relaxare.
Acestea sunt trei beneficii majore pe care le obtinem cand stam in zona de confort.

Zona de confort. Ce nu ne aduce.
1. Diversitate. 2. Noutate. 3. Adrenalina.
Iar acestea sunt trei beneficii majore pe care nu le obtinem cand stam in zona de confort.

Zona de confort. De ce trebuie sa iesim din ea.
1. Nu invatam. Cand stam in zona de confort, nu invatam lucruri noi. Prin natura procesului de invatare trebuie sa iesim din zona de confort pentru a imbratisa idei/concepte noi. Atat timp cat nu parasim zona de confort nu permitem informatiilor noi sa patrunda in mintea noastra.zona-de-confort

2. Nu ne dezvoltam. Mai mult decat spuneam mai sus, nu obtinem noi comportamente si abilitati atat timp cat stam inchisi in zona de confort. Din nefericire (sau din fericire) singurul lucru care este constant in Univers este schimbarea. Totul se schimba. Daca nu invatam si nu ne dezvoltam, atunci involuam. Nu avem cum sa stam pe loc.

3. Riscam sa devenim prada propriilor tipare comportamentale. Nu numai ca nu invatam lucruri noi, strategii noi, insa daca stam foarte mult in zona de confort riscam sa ne obisnuim prea mult cu strategiile nostre invechite. Astfel ca involutia se accelereaza cu cat petrecem mai mult timp in zona de confort. Cu timpul dezvoltam foarte mult cinism, devenim extrem de inchisi la minte. Nu mai stiu cine a spus: “Mintile sunt precum parasutele. Functioneaza numai cand sunt deschise.”

4. Nu putem mari/creste zona de confort. Pentru mine acest aspect este cel mai important. Si este cumva un paradox: trebuie sa iesi din zona de confort pentru a crea mai mult confort, desi in sine acest lucru iti aduce disconfort. Este dezvoltare personala: mai intai te doare, apoi cand ai stapanit noul teritoriu acesta devine parte din zona ta de confort. Si tot asa.

De unde provin frustrarile? Oamenii sunt adesea frustrati pentru ca trebuie sa fie si in zona de confort, si in afara ei. In acelasi timp. Permite-mi sa ma explic, pe scurt. Totul se reduce la valori. Iar una din caracteristicile umane este ca natura noastra este duala. Valorile nu fac exceptie: dorim atat diversitate, cat si siguranta. Dorim atat adrenalina, cat si relaxare. Cand ne simtim foarte bine si totul merge bine prea mult timp, ne plictisim. Cand avem prea multa aventura in viata nu ne mai simtim in siguranta.

Fiecare om cuantifica valorile intr-un fel unic. Fiecare dintre noi avem un top al valorilor, unic. Astfel ca unii prefera sa stea mai mult in zona de confort (adora siguranta, stabilitatea, relaxarea) in timp ce altii prefera mereu sa traiasca la limita… in afara zonei de confort (adora diversitatea, adrenalina, noutatea).

In final, vreau sa-ti mai spun trei idei simple si extrem de eficiente despre cum poti iesi din zona de confort:

1. Intelege propriile tale tipare mentale, trasaturi de personalitate si tipare comportamentale. Toate acestea iti dau dimensiunile zonei de confort. Ca sa iesi din zona de confort, mai intai trebuie sa stii foarte bine care ii sunt limitele. Foloseste articole de psihologie, Analiza Grafologica sau Analiza Tranzactionala.

atrevete

2. Invata direct de la ceilalti diferiti de tine. Poti citi o carte, un articol, te poti duce la o conferinta sau poti vorbi direct cu un expert. Invata din surse neconventionale, din punctul tau de vedere. Daca esti marketer, invata de la un artist sau un medic… si invers. Invata cum fac altii lucrurile sa se-ntample.

3. Pune in aplicare ce ai invatat la punctul 2. Atat timp cat nu folosesti noi strategii pentru a face noi lucruri, ramai in zona de confort. Bineinteles, adapteaza ceea ce inveti de la altii in propria viata.

Ai grija sa-ti mentii identitatea. Tu esti tu, chiar daca mereu folosesti si implementezi strategii noi si iesi din zona de confort.

sursa: http://www.ionut-ciurea.com/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 00000006am 053000000am, AM6000000Miercuri în Think about!

 

Vezi-ti de treaba ta!

154345_1347306101696_1802622951_682185_3223740_n

Pot gasi doar trei feluri de treburi in Univers: treaba mea, treaba ta si treaba lui Dumnezeu (pentru mine, Dumnezeu inseamna realitate. Realitata este Dumnezeu, pentru ca este mai presus de orice. Orice iese de sub controlul meu, controlul tau sau al oricui altcuiva pot numi treaba lui Dumnezeu).

Mare parte a stresului nostru provine din faptul ca nu ne vedem de treaba noastra, ci vedem de treaba altcuiva. Cand gandesc „Trebuie sa te angajezi, vreau sa fii fericit, ar trebui sa vii la timp, ar trebui sa ai mai multa grija de tine”, ma ocup de treaba ta. Cand imi fac griji ca ar putea avea loc cutremure, inundatii, razboaie sau ca o sa mor, ma ocup de treaba lui Dumnezeu. Daca la nivel mental ma ocup de treaba ta sau de treaba lui Dumnezeu, efectul este acela de separare. Am observat asta la inceputul anului 1986. Cand, la nivel mental, ma ocupam de treaba mamei mele, de exemplu cu un gand precum: „Mama ar trebui sa ma inteleaga”, imediat ma cuprindea un sentiment de singuratate. Si mi-am dat seama ca, ori de cate ori ma simtisem ranita si singura, ma bagasem in treaba altcuiva.

Daca tu iti traiesti viata, iar eu, la nivel mental, traiesc tot viata ta, cine o mai traieste pe a mea? Amandoi suntem acolo. Cand mintea mea est preocupata de treaba ta, eu nu ma mai ocup de treaba mea. Sunt separata de mine insami, ma intreb ce este in neregula cu viata mea.

Cand cred ca stiu ce este mai bine pentru oricine altcineva, nu ma ocup de treaba mea. Chiar si in numele iubirii, este pura aroganta, iar rezultatul este tensiune, anxietate si teama. Stiu ce este bine pentru mine? Asta este singura mea treaba! Ar fi bine sa ma ocup de asta, inainte sa-ti rezolv problemele in locul tau.

Daca intelegi cele trei tipuri de treburi suficient cat sa-ti vezi de treaba ta, asta iti va elibera viata intr-un mod pe care nici nu ti-l poti imagina. Data viitoare cand te vei mai simti stresat si deranjat, intreaba-te de a cui treaba iti vezi la nivel mental si s-ar putea sa izbucnesti in ras. Aceasta intrebare te poate aduce inapoi la tine insuti. Si este posibil sa-ti dai seama ca nu ai fost niciodata prezent cu adevarat si ca, la nivel mental, ai vazut toata viata de problemele altora.

Si, daca practici asta o vreme, este posibil sa ajungi la concluzia ca nici tu nu ai nicio treaba si ca viata ta decurge cat se poate de bine de una singura.

Byron Katie– din cartea Iubeste ceea ce este

Sursa: http://astrocafe.ro/

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 00000006pm 009000000pm, PM6000000Marți în Think about!

 

Relația Conștientă

10-reguli-pentru-o-relatie-fericita-tu-cate-dintre-ele-respecti_size1

Cele mai mari provocări ale transformării interioare se manifestă în relații. Durerea apare tocmai acolo unde iubim, acolo unde ne pasă. Relațiile ne obligă să ne auto-definim în raport cu celălalt, oricine ar fi. Ne obligă să ne asumăm o identitate, o mască, un mod de a fi. Cu alte cuvinte, într-o relație umană ne asumăm un rol. Creăm un aspect al ființei noastre, de-obicei inconștient. Întrăm într-un joc al identităților care se caută una pe alta, se auto-definesc, se rafinează și în cele din urmă se osifică în relație, câtă vreme aceasta nu este una conștientă. Durerea devine inerentă, pentru că orice identitate ne-am asuma, este una parțială și presupune o restrângere a Ființei la dimensiunea, starea, experiența limitată a unui rol. Această limitare care vine din inconștiență, din identificare, este ceea ce erodează orice relație. Tindem să jucăm mereu aceleași roluri unii față de ceilalți, să purtăm aceleași măști complementare, schimbul de energie, de atenție, felul în care modulăm relația devine rigid și uscat. Un fel de auto-limitare în interiorul relației, care nu mai are nimic viu în ea. Devine constrângere și închisoare.

Singura, absolut singura ieșire din închisoarea unei relații a aspectelor, este Conștiența, care conduce la regăsirea adevăratei anverguri a Ființei fiecăruia. Astfel, relațiile noastre pot deveni extraordinare instrumente ale transformării interioare, instrumente ale Conștienței și ale schimbării de paradigmă. 

Pentru a înțelege cu adevărat cum funcționează orice tip de relație trebuie să aruncăm, din nou, o privire asupra felului în care suntem alcătuiți pe dinăuntru. Este un subiect vast pe care doar îl vom schița aici, având convingerea că aceia dintre voi care ajung să citească aceste rânduri sunt, sau vor fi în cele din urmă niște experimentatori ai conștiinței, căci nu este suficientă o înțelegere mentală a acestor spații. Ele se cer explorate în călătorii de interioare. O hartă nu este același lucru cu teritoriul pe care-l reprezintă. În același fel, rândurile de mai jos sunt o invitație la experiment.

Arhitectura interioară a Ființei

Majoritatea oamenilor aflați în experiența de a fi în corp din carne și sânge experimentează realitatea din perspectiva dualității. Se cred în primul rând separați de restul Creației. ”Eu și restul lumii.” Separare. A doua caracteristică a experienței lor este aceea că privesc realitatea de la nivelul identificării exclusive cu spațiul mental. Experiența realității este pentru ei, de fapt, o transpunere mentală a experienței. Nu trăiesc viața, ci o gândesc. Este echivalent cu a alege umbrele de pe pereți în defavoarea realității care generează acele umbre. Este urmarea credinței adânc înrădăcinate că ”eu sunt mintea mea”. Această convingere conduce la o a treia caracteristică importantă, auto-limitarea propriei identități la o imagine de sine construită din experiențe mai vechi și din concluziile asupra lor, din sisteme de credințe și convingeri, din idei despre sine dobândite în copilărie, în raport cu părinții, etc. Pe scurt, tot ceea ce constituie identitatea asumată la un moment dat este o sumă de concepte, idei, imagini, amintiri, convingeri, credințe, informații, concluzii. Totul se află în spațiul mental. Este gândire a realității și gândire despre sine, gândire despre context și gândire despre celălalt.

Procesul de transformare interioară implică experiența directă a celorlalte spații ale Ființei, nu numai a minții. Devenim conștienți de natura energetică a ansamblului Ființei noastre și descoperim că mintea noastră, emoțiile, energiile vitale ale corpului și corpul însuși nu sunt decât paliere de energie de diferite densități, pe care le experimentăm mai mult sau mai puțin conștient. Apoi descoperim faptul că fiecare gest pe care îl facem în aceste spații interioare este un gest de creație. Pur și simplu, în fiecare moment al experienței noastre ca umani încarnați, creăm experiența realității. Realitatea, literalmente ”curge” din noi înșine, pe nenumărate paliere de densitate în același timp, interferând cu realitatea creată ceilalți, cu care ne aflăm în relație. În ultimă instanță își face loc ceea ce mulți numesc ”noua paradigmă”, adică un nou mod de a ne percepe pe noi înșine și întreaga realitate, care schimbă nu numai felul în care ne raportăm la realitate, ci, mai ales, felul în care ne percepem pe noi înșine. 

În această nouă paradigmă, ne descoperim pe noi înșine ca pe niște ființe sferice, un spațiu care, în momentele de Conștiență are un Centru fundamental de atenție în jurul căruia este articulată întreaga noastră realitate, corporală, energetică, emoțională, mentală și spirituală. Aceste realități de diferite densități curg unele în celelalte, interferează într-un dans de o extraordinară complexitate și frumusețe: Viața însăși. Descoperim că perspectiva sferică asupra realității este validă în toate dimensiunile acestei Creații, pentru o ființă umană, pentru o galaxie, ca și pentru un atom. ”Ce este sus, este și jos, ce este înafară este și înăuntru.” A fi conștient înseamnă în primul rând a percepe. Devenim conștienți de diferitele dimensiuni ale propriei ființe și, încetul cu încetul descoperim modul magic de a exista în această lume, modul creator de a funcționa, mai întâi în spațiile lăuntrice, și în cele din urmă ne eliberăm de imaginile fixe, restrictive din care ne-am construit identitatea.

Această percepție sferică asupra propriei realități este proprie Maestrului Interior, așa cum numim noi în Călătoria Inimii acest nivel de conștiință, mai larg decât spațiul mintal, dar cuprinzând în sine acest spațiu.   

Percepția asupra întregii arhitecturi interioare a Ființei se schimbă, și acest lucru schimbă felul în care relaționăm, în primul rând cu noi înșine, și apoi cu întreaga realitate, inclusiv cu ceilalți oameni.

Roluri și aspecte ale Ființei

Căutarea ”spirituală” conduce în acest punct la o imensă revelație. Totul este spiritual, toate dimensiunile ființei noastre, de la corp – partea cea mai densă a Ființei noastre, la energiile vitale, emoții și gândire, până la cele mai rafinate spații pe care umanitatea le-a numit ”dumnezeu”, fac parte din noi înșine și, în același timp, din Întreg. Descoperim că interferăm cu ceilalți, în orice moment al experienței noastre, în mii de moduri, că suntem legați prin mii de fire de energie de diferite densități, și mai mult decât atât, că avem capacitatea uluitoare pentru mintea noastră, de a modula aceste energii. Treptat descoperim o nouă Încredere în noi înșine, proporțională cu profunzimea percepției sau a Conștienței noastre despre realitate. Toate dimensiunile noastre sunt prezente, în orice moment, disponibile experienței. Singurul lucru care ne separă de explorarea lor este această capacitate de a percepe, numită aici Conștiență.

Începem să devenim conștienți de diferitele identități pe care ni le-am asumat în trecut, despre felul în care am construit roluri și aspecte ale propriei noastre Ființe și felul în care acestea relaționează cu ceilalți. Toate relațiile noastre cu ceilalți oameni sunt întemeiate pe asemenea identități parțiale. Față de părinții noștri suntem într-un fel, față de șefii noștri în alt fel, față de subordonați în alt fel, față de perechea noastră într-un alt fel. Zeci de măști sau aspecte sau identități devin evidente și descoperim cum fiecare dintre ele are propriul său mod de a vedea lucrurile, de a se raporta la realitate. Nenumărate sisteme de credințe și convingeri se revelează în fața conştienţei exploratorului interior. Descoperim cum fiecare experiență pe care am trăit-o vreodată, în această viață sau în altele, ne-a modelat pe dinlăuntrul nostru, ne-au sculptat cumva spațiul interior, alcătuind identități.  Descoperim deasemeni influența formidabilă a unor relații fundamentale, precum aceea cu părinții noștri și felul în care acestea ne-au modelat, felul în care am preluat, fără să fim conștienți, conținuturi trans-generaționale majore pe care le purtăm cu noi în relațiile noastre. 

Pe scurt, descoperim că ceea ce noi am crezut că este o identitate fixă, așa-numitul ”eu”, nu este decât o construcție foarte relativă, articulată mental, care se sprijină în mod liniar pe experiențe vechi. Deci, pe trecut. Descoperim că experiența noastră în dualitate este mereu o prelungire a trecutului și o proiectare a acestui trecut într-un viitor neclar și că așa am funcționat mereu, de când existăm în această dimensiune încarnată.

Relațiile noastre sunt reflexii complementare ale propriei noastre identități. Celălalt joacă mereu un rol complementar față de propriile noastre roluri. Ne alegem drept pereche, de pildă, oameni cu care ”ne simțim compleți”. Ca și cum ceva ne-ar lipsi nouă, și celălalt are acel ceva pe care noi nu-l avem. Este expresia pură a dualității  și a credinței în incompletitudine. Separarea de noi înșine, ruptura interioară care operează prin identificarea cu spațiul mental, este compensată în relația cu celălalt. Celălalt ”mă face să mă simt complet”, căci ”eu”, în identitatea pe care mi-am asumat-o, mă simt incomplet.

Această explorare a arhitecturii interioare a Ființei este fundamentală pentru noi în ceea ce numim Calea Maestrului Interior. Mai multe abordări experienţiale tind să deslușească ghemul de identificări ale rolurilor pe care le jucăm în raport cu ceilalți. Teatrul Arhetipal și Chemarea Străbunilor sunt vârfurile acestor abordări care vizează conștientizarea diferitelor aspecte cu care ne identificăm și instrumente ale relativizării acestor roluri.

Despre psihologia aspectelor am putea să scriem o carte, căci este un domeniu de o complexitate extraordinară, dar, în acest context, important de reținut este faptul că disconfortul, durerea, fie ea emoțională (frică în diverse forme), energetică, mentală sau corporală, este o urmare a identificării cu diferitele roluri pe care ni le asumăm. Un rol pe care-l jucăm față de ceilalți și față de noi înșine, este o creație mai mult sau mai puțin conștientă și presupune o identitate, adică o limitare a Ființei într-o anumită formă. Disconfortul vine din această limitare, și, așa cum scriam în Alchimia Durerii, are în ultimă instanță menirea de a ne aminti adevărata noastră anvergură, de ființe integrale. Din această perspectivă, diferite noastre roluri și aspecte nu sunt lucruri cu care să ne luptăm, nu sunt lucruri ”rele”, nu sunt erori sau rătăciri, ci fac parte din experiența umană. Subliniem acest lucru, căci este foarte ușor să cădem în capcana ”luptei” lăuntrice, a negării unor părți din propria noastră Ființă, iar acest lucru nu ar face decât să amplifice dualitatea și ruptura interioară. Aceste roluri, chiar dacă de multe ori ne conduc în spații ale durerii, ale fricii, ale frustrării, ale însingurării, nu sunt altceva decât moduri de funcționare ale Ființei în care învățăm ceva despre noi înșine. 

Crizele prin care trecem ca oameni nu sunt ghinioane sau condamnări ale ”destinului”, ci consecințe ale acestor identificări lăuntrice pe care noi le creăm. Sunt experiențe fundamentale ale Ființei, din care învățăm exact relativitatea oricărei identități pentru a descoperi capacitatea infinită a Ființei de a crea orice identitate în interiorul său. Cumva, identificarea cu diferite aspecte ale Ființei noastre este un joc al Creatorului interior, în care fiecare își trăiește ca experiență propria creație.

Relațiile dualității

Orice relație tinde să dea un răspuns la întrebarea ”cine sunt eu?”. Relația cu celălalt este o experiență care răspunde la această întrebare. Mă manifest față de celălalt ca o identitate, sunt într-un anumit fel, decupând în mod inconștient din integralitatea ființei mele un set de atribute și, în același timp, îl aleg pe celălalt decupând din marea sa Ființă, părțile pe care le pot percepe și care, întotdeauna în jocul dualității, vor alcătui o identitate complementară cu cea asumată de mine. ”Mi se potrivește.” Extrapolând, orice experiență umană este un răspuns la întrebarea ”cine sunt eu?”, pentru că orice experiență cuprinde în ea relaționarea cu o parte a realității. Am o relație în cuplu, dar și una cu mama, am o relație cu câinele meu, dar și una cu ”dumnezeu”, și așa mai departe, și în fiecare dintre acestea identitatea mea se transformă. Această multiplicitate a identităților, laolaltă, constituie ceea ce numim ”ego”. Este o construcție formidabilă de identități, norme, concepte, structurate de gândire. Unii spun că ”ego” este o iluzie. Și este, căci nu are o existență independentă. Este o abstracție. Dar manifestarea sa în relațiile umane este o experiență care generează realitate. Experiențele noastre nu sunt iluzii. Durerea, emoțiile generate de mecanismele de gândire, felul în care ne simțim, căutările, disperarea, singurătatea, dezamăgirea, bucuria și toate celelalte nu sunt iluzii. Experiența este realitate. Interesant: o abstracție precum ”ego” generează realitate și experiență.

Câtă vreme nu suntem conștienți de natura Ființei și a acestei construcții egotice, cu alte cuvinte cât suntem identificați cu aceste structuri mentale, realitatea experimentată pare independentă de noi înșine. Pare că lucrurile decurg așa cum vor ele, după legități pe care nu le înțelegem și pe care nu le putem stăpâni. Nu ne dăm seama că realitatea este consecința identificării și a propriei noastre conștiențe, nici că noi înșine suntem creatorii acestora. Aceasta este dualitatea, ruptura, alienarea. Aici suntem în punctul în care exploratorii conștiinței afirmă în mod inocent: ”mă caut pe mine însumi”. Ce expresie mai evidentă a rupturii față de adevărata natură a Ființei există, decât această formulare. Sentimentul că ”nu sunt eu însumi” derivă din tocmai din identificarea cu construcția numită ”ego”, articulată de mental.

Relațiile la acest nivel – la care trăiește cvasi-totalitatea umanității – sunt relații între structurile egotice. De aceea, dinamica acestor relații este, mai devreme sau mai târziu, una dureroasă. Ego, în diferitele sale forme de articulare, se simte întotdeauna incomplet, inconsistent, întotdeauna îi lipsește ceva ”pentru a fi fericit”, întotdeauna se simte atacat, ne-luat în seamă, gata de luptă pentru a obține ceea ce-și dorește, sau pentru a apăra ceea crede că îi este amenințat. Este instabil – în funcție de identitatea asumată, și incapabil de creație, este monoton și rigid, are principii, norme fixe pe care se sprijină în fața curgerii infinite a vieții, care îl sperie. Are nevoie de repere, de legi, de părerile celorlalți, de autoritate, căci fluiditatea Existenței îl înspăimântă. El cere de la ceilalți și de la realitate, stabilitate, tocmai pentru că esența sa este inconsistentă, numai că natura realității nu este stabilă, ci fluidă, curgătoare. Pentru ego, curgerea în fluxul vieții este terifiantă, căci îi amenință ”stabilitatea”.

Nu e de mirare că în cele din urmă, relațiile sale devin dureroase. Este incapabil să danseze cu viața. Dacă ar dansa, s-ar dizolva. (apropos, abordarea Călătoriei Inimii numită Dansul Sferic al Inimii, care o are la centru pe AmmaRa, este una dintre cele mai simple și cele mai spectaculoasă căi de a ieși din structurarea egotică și a regăsi marele flux, marea curgere a vieții și a Ființei. Ego nu suportă curgerea. Natura sa este rigiditatea, închiderea, singurătatea, lupta necontenită de a structura și de a păstra identități.)

În mod deliberat am evitat să ne referim până aici exclusiv la relația de cuplu, deși în acest tip de relație pot fi deslușite cel mai ușor căderile noastre în identificare. Relația de cuplu strânge sub umbrela sa și manifestă un spectru imens de identificări, de moșteniri mai mult sau mai puțin conștiente, scoate la suprafață conținuturi personale, transpersonale și karmice cu o forță extraordinară, pentru că în relația de cuplu investim o imensă energie, o imensă pasiune, o imensă speranță. În cuplu se manifestă conținuturi ale inconștientului mai mult decât în orice alt tip de relație. De aceea, relația de cuplu în starea de inconștiență, de identificare, se uzează cel mai repede, se osifică și produce în cele din urmă durere. Dar, în același timp, poartă în sine potențialul unei uriașe transformări interioare, potențialul imens al descoperirii de sine și a celuilalt, ca ființe integrale. Relația de cuplu are un uriaș potențial de revelație. Cu cât o relație este mai profundă între două ființe, cu atât mai mari sunt șansele ca acea relație să reziste durerii inerente a identificării, transformând acea durere în oportunitatea de a renunța la diferitele roluri care articulează experiența cuplului, prin Conștiență.

Relația de cuplu este o permanentă ocazie și provocare de a merge dincolo de ego, dincolo de structurile inconștiente auto-asumate, dincolo de identificări și imagini despre sine, în curgerea infinită a Ființei. Nu este o metaforă. Magia ”îndrăgostirii” vine tocmai din abandonarea identității, din ieșirea din ego. Iar tocirea iubirii, tocmai din re-crearea unei identități. Marile iubiri umane, așa cum sunt descrise de poeți, sunt acele iubiri care reușesc să mențină deschisă poarta către integralitatea ființei și să nu se prăbușească din nou în identificarea cu structurile ego-ului.

Adâncimile unei Relații Integrale

Reluăm aici imaginea sferică asupra Ființei. Un om este o sferă de energie de nenumărate densități, structurate sferic. Corpul uman, este energie condensată, densă. Înăuntrul său și înafara sa sunt sfere de energie întrepătrunse de diferite densități, din ce în ce mai subțiri și mai sensibile, mai largi și mai conectate cu marea Realitate. Unele sisteme mistice numesc aceste spații sferice, ”corpuri” subtile. Metafizica unei ființe umane are legile ei de articulare, la fel de precise ca și legile fizicii dense.

Dintre atributele Ființei, vom vorbi aici despre două, esențiale pentru arhitectura relațiilor între ființe. Primul ar fi Rezonanța. Al doilea ar fi capacitatea de a crea prin experiență.

Imaginați-vă două ființe umane, să spunem un bărbat și o femeie, văzute din perspectiva sferică asupra Ființei. Am vedea doi nori de energie având în centrul lor formele corporale, și, de jur împrejurul formei corporale, transparente, structuri sferice, de densități din ce în ce mai subțiri și întinderi din ce în ce mai largi. Cei doi sunt față în față, privindu-se. 

1. Mai întâi se simt doi străini. Nu pot percepe decât forma corporală a celuilalt și nu pot decât să judece ceea ce văd. Urât/frumos, mare/mic, interesant/neinteresant. Gândesc despre celălalt. Singurul lucru care există în această relație incipientă, este corporalitatea. O relație minoră ca profunzime, importanță și putere transformatoare. Nu pot percepe nimic din felul în care Ființele lor mari, sferice, interferează deja pe nenumărate planuri. Asta scapă percepției lor pentru moment, dar nu înseamnă că nu există. Noi toți interferăm în felul acesta nevăzut, dar nu ne dăm seama.

2. Pasul doi, se naște ceva. Să-i spunem ”atracție”. Ei încep să rezoneze între ei într-un mod primar, elementar. De-obicei acest lucru se manifestă la nivelul energiilor vitale care animă corpul fizic. Sexualitate. Mmmm! Interesant! Relația mentală, de gândire, intră într-o nouă fază de profunzime. Sexualitatea este un tip de relație mai profund decât doar a ne gândi unul pe celălalt. Dacă o relație este construită pe sexualitate și doar atât, este într-adevăr o relație, dar una limitată. Nu va dura mult, căci conexiunea este doar pe nivelul corporal și pe cel al energiilor vitale, sub forma sexualității. Din nenumăratele feluri în care Ființele lor interferează, cei doi vor percepe doar două, cele mai dense.

3. Ceva mai adânc îi mână însă, un fel de recunoaștere care scapă cuvintelor. Ei o simt undeva, la nivelul plexului solar. Un fel de emoție, un fel de ardere, de cutremurare interioară, mai profundă decât simpla sexualitate. Un nou palier de rezonanță, un nou câmp de forță între cei doi, care intră în Conștiență, în percepție. Un nou nivel al relației deasemeni și, deja, cei doi ar numi această rezonanță, această atracție pe trei niveluri, ”iubire”. Ea cuprinde palierul corporal, energetic – ceea ce conduce la crearea primelor roluri pe care cei doi le joacă unul față de celălalt, în mod complementar, iar aceste roluri sunt însoțite de o componentă emoțională comună. Interferența dintre ei devine și mai profundă și o pot simți din ce în ce mai clar.

Aleg să rămână față în față, în relație, să o adâncească.

4. Poate că trăiesc deja împreună în dimensiunea liniară, creând o realitate experiențială comună. Sunt încă în faza de descoperire a celuilalt și interesul vine din faptul că fiecare dimensiune și aspect descoperit al celuilalt, revelează noi aspecte și dimensiuni ale propriei ființe. Magia iubirii! Celălalt e un mod de a mă descoperi pe mine într-un mod pe care nu-l știam! Cei doi rămân împreună. Descoperă că trupurile, energiile, emoțiile lor au încă un substrat comun, ancorat undeva în câmpul gândirii. ”Gândim la fel! Aceasta este iubirea!” Rezonanță pe patru niveluri. Devin conștienți de faptul că interferența între ei atins un nou nivel de intensitate și profunzime. E bine. Iubirea merge de la sine. Un timp. Cam acesta este nivelul maxim al unei relații ”norocoase” în dualitate. ”Gândim la fel, avem emoții asemănătoare, ne plac aceleași lucruri, facem sex, mergem de mână.” Interferența între sferele de energie ale celor doi se stabilizează undeva la nivelul pieptului, al inimii. Se simte.

De-aici lucrurile încep de-obicei să involueze pentru că este punctul maximum al unei relații inconștiente, în care se joacă piesa aspectelor și rolurilor. Pe măsură ce se întâmplă acest lucru, experiența celor doi revelează în celălalt – desigur, aspecte neprevăzute. Fiecare descoperă în celălalt bagajul inconștient cu care a venit în relație, condiționările, influențele, sisteme de referință incongruente, intelectuale, morale, trans-generaționale, educaționale, rigidități la care celălalt nu vrea să renunțe pentru că ”așa sunt eu”. Identificări. Iubirea începe să se erodeze, sciziunile afectează inclusiv ceea ce părea pentru totdeauna, adică sexualitatea, elementul de noutate dispare, mintea fiecăruia începe să-l sudeze pe celălalt în imagini fixe, în clișee, refuzând să accepte diferitele sale aspecte aflate în perpetuă schimbare și, mai ales, neputând să perceapă funcția de oglindă răsturnată a pe care o reprezintă celălalt pentru sine. Crize succesive se declanșează. În absența unui demers comun spre Conștiență, din relație nu va mai rămâne de cele mai multe ori decât o convenție dureroasă , frustrantă, limitativă. Comuniunea emoțională, corporală, energetică se reduce până la un teatru trist.

Totuși, acesta este punctul în care cei doi, față în față, au ocazia să folosească diferitele aspecte ale ”crizei”, pentru a intra într-o relație conștientă. Această Conștiență presupune în primul rând a fi dispuși să renunțăm la rigiditatea conceptuală asupra noastră și a celuilalt, să ieșim din imaginea prefabricată despre noi înșine, la acel basorelief interior al propriei identități, la jocul rolurilor dintre noi. Presupune să devenim conștienți de aceste roluri și să alegem altfel decât ne cer ele, în orice moment al vieții noastre. Presupune, cu adevărat, accesarea unui nivel încă și mai subtil al propriei ființe, fără ca vreunul dintre nivelurile rezonante deja să fie pierdut. A-l gândi pe celălalt se transformă în a-l simți pe celălalt, doar că asta nu e posibil fără a ne simți pe noi înșine. A-l accepta pe celălalt așa cum este – o formă rafinată a iubirii, care nu mai este exclusivă, ci inclusivă, presupune a ne accepta pe noi înșine așa cum suntem. Acest salt calitativ al relației, care conferă o nouă profunzime, este un salt, pur și simplu, ”spiritual”. Un salt de conștiință. Iubirea umană își transcende propria stare. Cei doi încep să se perceapă la nivelul larg și minunat al Ființei. Este începutul Relației Integrale.

Dimensiunea spirituală a Relației

Desigur, aici, cuvântul ”spiritual” are ghilimele pentru că, de fapt, nu există nimic în această creație care să nu fie ”spiritual”. Indică însă spații foarte rafinate ale relației și ale rezonanței dintre cei doi, dacă aceștia au reușit să rămână încă față în față și nu au ales rămânerea în roluri sau despărțirea. Următorul palier care intră în rezonanță îl numim, în Calea Maestrului Interior, nivelul bucuriei.

5. Principalele sale atribute sunt acelea că cei doi se recunosc și se acceptă pe ei înșiși exact așa cum sunt, în orice moment. Aceasta deschide porțile autenticității, ale creativității, ale jocului, ale expresiei de sine. Acestea sunt stările care deschid porțile unei mari relații conștiente și ale bucuriei intrinsece a Ființei de a fi în experiența umană. Se naște aici un fel de respect pentru unicitatea și frumusețea ființei celuilalt, care nu este posibil decât odată cu respectul față de propria unicitate și frumusețe. Se naște aici o formă unică de libertate interioară relației. ”Sunt așa cum sunt, și îi permit celuilalt să fie așa cum este”, într-un dans creator de realitate cum nu a mai fost experimentat niciodată. Provocările nu au dispărut, nici rolurile în care cei doi intră uneori, dar capacitatea de a fi conștient în ceea cele privește face posibilă alegerea de a rămâne identificați cu ele, sau nu. Tendințe din ce în ce mai vechi ale ființei fiecăruia ies la iveală, dar acest palier al relației și al iubirii este foarte solid, căci toate celelalte paliere, inclusiv cel al minții, sunt integrate și converg către acest splendid dans al libertății, frumuseții și adevărului comun. Cei doi devin conștienți din ce în ce mai mult de adevărata anvergură a Sinelui și a celuilalt, de dimensiunile colective ale acestei creații extraordinare care este o relație integrală. Fără nici o îndoială, relația devine o comuniune splendidă, fără să piardă nimic din dimensiunile sale umane. Corpul, energia, sexualitatea, emoția, mintea fiecăruia sunt acordate într-o curgere comună. Identitățile asumate devin mai fluente și mai transparente, iar ființa colectivă a Relației devine conștientă. Pronume NOI devine mai important decât EU. Întrebarea la care răspunde experiența, pentru prima dată, devine ”CE sunt eu”, mai degrabă decât ”CINE sunt eu”. Expresia de Sine devine fundamentală. Un nou palier de Conștiență, de libertate interioară, de frumusețe, de adevăr interior se manifestă în dimensiunea liniară a existenței și pentru prima dată devine posibilă, la nivel personal, transpersonal și al relației, Creația Conștientă de Realitate. Și, mai mult decât atât, această Creație este un comună, colectivă.

Este prima oară în experiența unei ființe umane când cuvântul banal ”iubire” merită atributul de ”spiritual”, în sensul că transcende condiționările ego-ului și implică dimensiuni ale Ființei foarte rafinate.

6. De-aici mai departe, nici nu merită rostite prea multe cuvinte, căci cei doi intră în spații de experiență care, fără frica de a greși, pot fi numite ”iubire mistică”. Relația devine o explorare împreună a unor dimensiuni ale Ființei de o splendoare și o lărgime a viziunii și a percepției, care nu pot fi descrise ușor prin cuvinte. În esență cei doi, față în față, fiecare conștient de propria sa unicitate și totuși experimentând realități comune pe atât de multe niveluri, încep să creeze în mod conștient realitate, o realitate care-și are centrul bipolar, feminin/masculin, în propriile lor inimi. Sau, mai bine spus, cei doi relaționează la nivelul arhetipal al principiilor realității. Încorporează polaritățile universale creației, în experiența umană. Le devin accesibile în percepție dimensiunile cele mai rafinate ale realității. Relația dobândește o puternică componentă transpersonală, arhetipală, conținuturi fundamentale ale conștiinței umanității articulează o experiență umană deschisă către spațiile vaste ale conștiinței. Acest nivel are o profundă legătură cu experiența mistică a realității. Cei doi oameni sunt conștienți de dimensiunea transcendentă a fiecăruia, comuniunea devine una a Sufletelor, în aceeași măsură cu umanitatea lor. A experimenta în corp omenesc această stare de conștiință este un dar inimaginabil pentru starea ordinară de conștiință, pentru cei identificați cu structurile egotice. Cea mai importantă perspectivă a acestui nivel este probabil aceea că experiența umană a celor doi capătă o imensă profunzime. Fiecare act, fiecare gest, este personal și transpersonal deopotrivă, căci nu mai gesturile unui bărbat și ale unei femei, ci ale Bărbatului și ale Femeii arhetipale. Cei doi au conştienţa faptului că experiența lor este una care traversează întreaga poveste a Umanității.  Sferele de energie și experiență care-și au centrul în inima fiecăruia, interferează creând o nouă realitate, de o putere pe măsura conştienţei lor. Polaritățile feminin/masculin descoperă în această experiență felul în care fiecare este o reflexie a celeilalte și cum, în ultimă instanță, chiar și acestea sunt niște roluri asumate pe niveluri foarte adânci. Textura realității experimentate se rafinează, înțelegerile, intuiții și percepțiile devin de o acuitate fulgerătoare. Nimic nu poate fi comparat în experiența umană cu ceea ce se numește Iubirea între două ființe conștiente.

Capcane

E ușor de crezut – de la nivel mental, că o relație ajunsă la profunzimea de uniune mistică, este una lipsită de consistență, inefabilă, ”spirituală” în sensul că exclude corporalitatea, densitatea acestui plan de experiență. Nimic mai fals. Conștiența nu anulează nici una din dimensiunile experienței de a fi uman, în corp, ci dimpotrivă revelează adâncimea fiecăreia. Starea de Conștiență Integrală are încorporată în ea Prezența în corp, locuirea completă a fiecărei dimensiuni a Ființei. În mod paradoxal, iubirea mistică nu anulează corporalitatea și sexualitatea, ci dimpotrivă, le amplifică. Trăirea arhetipală a iubirii între doi oameni conferă acces la înnoirea permanentă a imaginii despre sine și despre celălalt. Nu mai este vorba despre ”o poveste de dragoste” între un bărbat și o femeie, ci despre toate poveștile de dragoste care au fost trăite vreodată de vreo ființă umană în această dimensiune. Nenumăratele imagini ale Femininului și Masculinului devin accesibile trăirii și arhetipurile celor două polarități interferează între ele într-o experiență ale cărei descrieri nu pot fi rostite decât în muzică sau poezie. Actorii acestei experiențe devin conștienți că pot juca orice rol uman, fără a se confunda însă cu nici unul. Acest joc al conștiinței deschide porțile percepției către întreaga istorie a Umanității.

Marea capcană a acestui spațiu este aceea de identificare cu aceste spații rafinate și de a pierde dimensiunea umană, încarnată, corporalitatea, sau oricare alt spațiu de experiență din integralitatea Ființei. O ființă conștientă la acest nivel ”navighează” în spațiile conștiinței, experimentează pe orice nivel fără să-și piardă umanitatea fundamentală.

Sexualitatea face parte din această umanitate fundamentală, căci toate experiențele noastre sunt sexuate, sau mai bine spus poartă amprenta identificării noastre cu ”rolul” propriei polarități asumate. În mod foarte interesant, disoluția sexualității într-o relație atât de profundă nu este decât semnul identificării și al recăderii în roluri, și ocazia descoperirii unor noi paliere de rafinament al acestor roluri.

Rolurile și identificările nu dispar. Nimic din ceea ce a fost trăit vreodată nu dispare, ci există, pentru totdeauna în stare latentă în Ființă. Cu cât o ființă umană devine conștientă de spații mai rafinate și mai largi ale propriei conștiințe, cu atât rolurile care se activează sunt mai rafinate și mai greu de deslușit ca fiind ”roluri”. De fapt, survine descoperirea că orice rol asumat de o ființă umană are o reflexie, o corespondență pe absolut toate palierele de densitate ale conștiinței. Efortul de a rămâne în transparență, de a alege, în permanență, anvergura cu care experimentăm Realitatea, este cea mai mare provocare.

În aceste spații de experiență a realității Ființei survin uneori șocuri – inclusiv cognitive, referitoare la identitate, în sensul că ultimele redute ale identității sunt măturate de experiență. Percepând jocul cosmic al Creației, descoperim că, de fapt, chiar și identitatea Feminină sau Masculină nu este o realitate ultimă, căci Femininul și Masculinul sunt polarități diferite, modulări ale unei singure energii, unei singure Surse care dansează în ea însăși creând Realitate și Experiență, în Sine. Acceptarea relativității acestor identificări foarte adânci și foarte rafinate, este un pas dificil. Dincolo de identificarea Masculin/Feminin nu mai există decât aceea, inimaginabilă în afara experienței directe, care se referă la polaritatea Existență/non-Existență, sau, în terminologia Căii Maestrului Interior, polaritatea Zero/Unu. Ultima transcendență J.

Ne vom opri aici cu descrierea capcanelor acestui nivel, căci nu prezintă interes decât pentru foarte puțini oameni, pentru moment. Cu mult mai interesante sunt provocările și capcanele care se manifestă până la nivelul al patrulea al unei relații, cel al deschiderii inimii. Iată o descriere succintă a acestora.

Refugiile Fricii

Natura oscilantă, mișcătoare a Conștiinței intră, perpetuu, în conflict cu tendința acesteia de a se identifica cu formele propriei Creații. Atunci când suntem identificați cu unul sau mai multe aspecte ale propriei Ființe, cu rolurile noastre, suntem supuși unei presiuni contradictorii. Pe de-o parte dorim să rămânem fixați în formă, în rol, căci aceasta pare să ofere un punct de referință stabil într-o realitate curgătoare. Pe de-altă parte rămânerea în identificare creează sentimentul de închidere și de incompletitudine. Le dorim pe amândouă în același timp, și pare că una o exclude pe cealaltă. E o capcană. De fapt, nimic nu exclude nimic. Stările coexistă. Acceptarea acestei coexistențe, acestei dualități interioare intrinsece Ființei, deschide porțile saltului de conștiință.

Un exemplu concret. Identitatea mea numită Horia Țurcanu, care are anumite caracteristici, coexistă în același timp cu identități mult mai largi, din ce în ce mai cuprinzătoare și mai colective. Am numit unul dintre aceste niveluri, foarte larg, Agnis. Horia Țurcanu nu este anulat de către Agnis, ci este conținut de către acesta. Horia Țurcanu nu o poate vedea pe soția lui, Elena, decât dintr-o anumită perspectivă, destul de îngustă și condiționată de sisteme sale de referință, de experiență, de convingeri etc. Agnis însă are acces la dimensiunea arhetipală a Elenei, numită AmmaRa. Relația Agnis/AmmaRa nu este non-umană, ci trans-umană, în sensul că are acces la o experiență umană foarte largă. A alege funcționarea pe acest palier nu înseamnă anularea dimensiunii umane Horia/Elena, ci dimpotrivă, potențarea ei. Horia și Elena, ca ființe umane încarnate și care au propria lor identitate, se transformă încetul cu încetul sub puterea revelatorie a conştienţei lui Agnis și AmmaRa.

Ceea ce ar putea împiedica acest proces ar fi doar frica lui Horia formulată așa: dacă nu mai sunt ceea ce sunt acum, poate că nu voi mai fi nimic, poate voi dispărea. Frica de neant. Sau de anihilare a identității.

În orice relație care tinde către Conștiență, identitatea este, la un moment dat aparent amenințată. Atunci apare această Frică și tendința de a găsi un refugiu. Refugiul este Rolul, sau aspectul. Cu alte cuvinte refugierea în Identitate. 

Marile iubiri, precum spuneam mai sus, amenință identitățile noastre ordinare, ne fac să ne deschidem, să abandonăm identitatea, să trecem peste frica de neant, presimțirea completitudinii, irezistibilă, ne face să lăsăm deoparte, cel puțin pentru moment, orice prudență, orice armă, orice apărare. Ne face să ieșim din Ego, în ciuda fricii de a deveni ”nimic”. Acestea sunt relațiile mistice între două ființe umane, relația transformatoare și miraculoasă.

Există o singură capcană. Aceea de a ceda în fața Fricii. De a alege siguranța iluzorie a identității stabile. Aceasta erodează Iubirea.

Nenumărate sunt refugiile Fricii.

Frica este aceea care ne face să fim prudenți în fața celuilalt, suspicioși, să ne simțim atacați, sau ignorați, sau neauziți. Frica este aceea care ne face să cădem în credințe vechi, care nici măcar nu sunt ale noastre, ci aparțin părinților noștri și strămoșilor noștri. Frica de curgere, de deschidere, de ieșire din structură creează atitudinea de a fi defensivi. Iubirea este expansivă. Mmmm! Dacă am pune alături, pe două coloane, atributele Fricii și ale Iubirii, am descoperi rapid că ele sunt, precum Întunericul și Lumina, perfect complementare. Pe măsură ce survine Iubirea, Frica dispare. Și invers. Același raport îl descoperim, exprimat din perspectiva Ființei. Iubirea vine cu renunțarea la identitate, sau mai bine spus la Ego, pe când Frica vine cu refugierea în identități fixe, cunoscute. Iubirea vine cu deschidere, curgere, transparență, Frica vine cu închidere, rigiditate, opacitate. Iubirea vine cu bucuria intrinsecă a experienței libere, Frica vine cu tristețea și singurătatea armurii conceptuale, separatoare de ceilalți. Căci identitate este egal separare. Iubirea se conjugă cu verbul A Fi, Frica se conjugă cu verbul A Gândi. Iubirea plonjează în experiența curgerii și a fluxului existenței, Frica gândește strategii de supraviețuire, crezându-se amenințată de ceva. 

Transferați toate aceste afirmații simple în propria voastră experiență a vreunei relații. Orice relație. Căci toate relațiile între oameni sunt supuse acelorași legi ale Ființei.

Există relații transformatoare și relații, dimpotrivă, care tind să ne osifice în identități mai vechi. Și nu e vorba aici doar despre relația de cuplu, ci despre orice fel de relație între doi oameni. Relația de cuplu este doar o aplicație a modului în care două ființe, mai mult sau mai puțin conștiente, creează realitate împreună, oglindindu-se în relație. Celălalt reflectă ceva din propria ființă, astfel încât orice relație este o oportunitate de auto-investigare, de clarificare a interiorului. Chiar și cele mai dificile relații sunt ocazia de a privi ce anume declanșează ca proces lăuntric. Părțile din noi care se simt rănite, atacate, nesigure într-o relație, sunt doar aspecte care pot fi conștientizate și astfel pot genera noi alegeri.

Numai că această atitudine făcând parte din procesul de transformare al ființei umane, necesită dorința de transformare. Fără această dorință, procesul de transformare este dus înainte de un singur lucru: durerea, de orice fel. Durerea este generată întotdeauna de rezistența la curgerea naturală a Ființei conștiente. Crizele noastre existențiale nu sunt decât procese dureroase de transformare care durează cu atât mai mult cu cât rezistența este mai acerbă. 

 

Cea mai mare parte a relațiilor noastre sunt refugii ale fricii. Rămânem în relație tocmai pentru că nu dorim schimbarea, tocmai pentru că relația ne confirmă identitatea unui aspect și ne face să ne simțim într-o iluzorie siguranță. Este o siguranță a ego-ului. Ne luptăm să menținem într-un fel sau altul elemente ale trecutului, în noi și în celălalt. Este tendința naturală a ego-ului, de a conserva structuri de realitate, chiar și atunci când acest lucru devine o luptă generatoare de durere. Ba, mai mult decât atât, de multe ori conservăm această durere în forme menținute mental, retrăind la nesfârșit trecutul și pierzând astfel singurul lucru care contează: prezentul.

O adevărată relație conștientă își asumă, de ambele părți, transformarea permanentă, redescoperirea neîncetată a celuilalt și a propriei identități, curgerea, care este un atribut fundamental al Ființei. Astfel, relația conștientă este un mediu pentru creația conștientă de realitate, este un dans al vieții care nu cunoaște încremenirea.

Iubirea, adevărul, autenticitatea, creația necontenită, bucuria intrinsecă a existenței, toate acestea și multe altele încă, însoțesc orice relație care tinde către Conștiență. Căderile în aspecte sunt inerente, căci identificarea cu conținuturile și tendințele propriei conștiințe sunt inerente, dar procesul odată început, nu mai poate fi oprit.

Horia Francisc-Țurcanu

Sursa: http://www.calatoriainimii.net/

 

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 00000006pm 004000000pm, PM6000000Marți în Cuplu si relatie