RSS

Arhivele lunare: Mai 2013

Semne ale Crizei de Transformare Psiho-Spirituală

spirit
1. Nivelul fizic.

Accese de oboseală profundă, moliciune a corpului, aritmii ale respirației, aritmii cardiace, lipsa de forță în brațe, palme și picioare. Dureri lombare ce par să vină din interiorul corpului, senzații de arsură, temperatură ridicată ale unor zone ale corpului sau în ansamblu. Durere și arsură la nivelul osului sacral. Dureri în zona cefei, a umerilor, a coloanei vertebrale. Dureri ale mușchilor spatelui, cârcei, blocaje la nivelul fibrei musculare. Senzații de căldură/arsură la nivelul creștetului capului și al tălpilor, la nivel pelvian, la nivelul centrului pieptului. Tulburări temporare ale văzului și ale auzului. Uscăciune a pielii, senzații de arsură, descuamare a pielii la nivelul feței, urechilor, mâncărime a pielii oriunde pe corp. Dureri ”ciudate” de cap. Aceste semne nu apar toate în același timp și nici nu este obligatoriu să experimentăm toate aceste senzații la nivel fizic. Ele sunt semnele unor profunde transformări interioare la nivel celular și al ADN-ului. Sunt trecătoare.

Atitudinea potrivită față de aceste simptome fizice este aceea de observare, acceptare și însoțire blândă a acestora. Ne îmbrățișăm durerea având conștiința că sunt semnele transformării interioare, ale încorporării unor noi niveluri de Conștiință și energie.

În limbaj mistic este vorba despre nașterea Divinității Interioare, despre încolțirea Seminței Cristice.

2. Nivelul energetic.

Senzații ”bizare” în corp, ca și cum ar exista acolo, în interiorul corpului, distorsionări ale curgerii energiei. Furicături, senzații de cald/rece, senzații de ”electricitate”, sensibilitate extremă a simțului pipăitului, senzația de ”spațiu interior”. Apare posibilitatea de a simți cu acuitate orice loc din interiorul corpului și o extremă sensibilitate la mediu. Stările interioare pot fi în rezonanță rapidă cu stările oamenilor din preajmă. Ființa se deschide din punct de vedere energetic. Unii dintre voi pot vedea fenomene energetice, campuri de lumină, aure. Sensibilitate extremă ale tuturor simțurilor, vedere, auz, miros, pipăit, gust, sau dimpotrivă, diminuări ale acestora. Atingerile devin de o extremă sensibilitate.

Atitudinea potrivită este cea de observare și explorare liniștită acestor fenomene.

3. Nivelul emoțional.

Emoțiile capătă proporții și intensități uneori extreme, oricare ar fi ele, de la tristețe la mânie, de la disperare și descurajare la entuziasmul cel mai viu și bucurie explozivă. Spațiul emoțional interior capătă profunzime și volum și se manifestă uneori fără să poată fi oprit și fără motive aparente. Tristețea poate merge uneori până la dimensiuni depresive. Înainte de a recurge la mijloace de suprimare ale acestor stări, amintiți-vă de faptul că ȘTIȚI ce se petrece. Intrați în stările emoționale cu curaj, devenind observatorii lor, în acceptare și observare și îmbrățișare a stării. Nivelul emoțional și cel energetic lucrează împreună cu cel fizic.

Este posibil ca semnele fizice, energetice și emoționale să apară împreună. Nu ”ținem” de aceste stări, nu le judecăm ca fiind bune sau rele, doar suntem conștienți de ele. Energiile trecutului pleacă. Uneori apar amintiri foarte intense ale unor împrejurări din această viață și din alte vieți, asocieri de imagini și persoane, sentimente puternice care au aparența unor descărăcări fulgerătoare. Ceva din Ființa noastră pleacă pentru a se întoarce la noi după o transformare profundă.

Uneori aceste emoții vor ieși sub forma plânsului – aparent fără motiv. Le lăsăm să iasă. Plânsul este o descărcare benefică. Pot apărea sentimente de însigurare, de părăsire, de abandon, de separare fară de sine și de ceilalți, de familie și de prieteni. Poate apărea intoleranța la anumite medii, la aglomerație, intoleranța la discuții nesfârșite, refuzul de a perpetua anumite obiceiuri și relații, nevoia de a fi singur și nevoia de interiorizare, de a coborâ înăuntru.De multe ori apare refuzul de a rămâne în sistem, nevoia puternică de a părăsi o conjunctură care acum devine apăsătoare, de a părăsi un job, un loc, un mediu care nu se mai potrivește cu realitatea noastră interioară.

Facem lucruile pe care le simțim necesare fără să ținem seama de părerile celorlalți. Dacă nu ne ascultăm vocile interioare apare suferința.

Pot apărea stări de anxietate până la frică existențială, sentimentul că lumea se sfârșește. Sentimentul de gol interior. Nu încercăm să înlăturăm aceste sentimente. Observați-le, îmbrățișați-le! Se vor dizolva. Când pare insuportabil, respirăm adânc pentru a ne centra și a ne regăsi echilibrul. Suntem ca un vas care încape în el o furtună, dar nu suntem însăși furtuna, odată ce o putem observa.

Poate apărea un ”dor” de nerostit, un sentiment de plecare, de părăsire, de inutilitate, un dor cosmic ce poate îmbrăca tendințe suicidare. Observați-le. Ne amintim că nu sunt decât semne ale unei profunde transformări interioare. Cu adevărat, un mare capitol din istoria noastră personală se termină în aceste timpuri. Dar numai pentru a face loc unui nou început. Ceea ce am crezut că suntem, se dizolvă pentru a face loc Ființei complete care suntem. Toată istoria vieților noastre a pregătit acest moment astral al Transformării. Ceva ”moare” în noi, identitățile noastre nenumărate, iluzia, dar în realitate este o transformare. Ceea ce suntem cu adevărat nu poate muri. Doar se transformă.

4. Nivelul mental

Accese de gândire compulsivă, repetitivă. Gândirea, rațiunea, pare a se comporta precum un computer defect, în buclă. Apar structuri mentale și serii de structuri care se repetă aparent la nesfârșit, însoțite de teamă, de grija de a nu ”o lua razna”. Apar gânduri care nu par gânduri străine, dar care nu sunt ale noastre. Și așa și este, căci procesul de transformare ne face să comunicăm cu ceilalți pe niveluri pe care nu le-am experimentat până acum. Sunt niveluri colective ale Conștiinței care conțin tipare colective de gândire. Suntem însă conștienți de natura acestor tipare și a acestor interferențe mentale. Gâdurile sunt forme de energie modulată după un anumit tipar și cu cât mai mulți oameni au modulat energia în același fel, cu atât tiparul este mai puternic. La fel cum putem simți emoțiile celorlalți, la fel putem interfera cu tiparele lor de gândire. Nu confundăm propriile noastre gânduri cu aceste tipare care, uneori ni se vor părea nocive. Pur și simplu ne retragem în spațiul liniștit și sacru al inimii noastre prin câteva respirații profunde – cei care ați participat la workshop-urile noastre ați învățat deja cât de ușor se face acest lucru – și ne decuplăm de la respectivul nivel energetic al gândirii, fără să-l negăm și fără să încercăm să luptăm împotriva lui. Îl integrăm și îl lăsăm să se dizolve. Deasemeni pot apărea structuri de gândire care ne-au aparținut cândva, în această viață sau în altele. Procedura este aceeași. Le observăm, le integrăm, le ”respirăm” în interior și le lăsăm să se dizolve.

Mecanismele de gândire sunt acelea care provoacă stările de frică. Antidotul fricii – ne reamintim mereu acest lucru – este iubirea. Noi nu suntem una cu gândurile noastre, de aceea le putem aborda așa cum dorim. Deci, le primim, le observăm, le integrăm, le permitem să se dizolve în acel spațiu sacru al inimii noastre.

Datorită tulburărilor la toate nivelurile, pot apărea stări de ”a fi pierdut”, de dezorientare, sentimente stranii de rătăcire, de pierdere, de amețeală, sentimentul de a nu înțelege ceea ce se petrece. Mintea – liniară, secvențială – nu poate administra stările foarte complexe ale Conștiinței noastre, care este multidimensională. De aceea poate apărea sentimentul de neputință, de neajutorare. Mintea noastră urmează să se integreze noilor dimensiuni ale Conștiinței noastre și să-și transforme natura. Fenomenele minții nu trebuie să ne sperie. Învățăm să abordăm realitatea în moduri mult mai complexe și mai complete.

5. Nivelul vieții personale

Bulversări puternice ale vieții personale pot apărea, sentimentul că totul se prăbușește împrejurul nostru: serviciul, relațiile cu ceilalți, viața de familie, prietenii. Pare că o lume se pregătește să dispară pentru a fac loc unui nou context. Acest lucru este adevărat. Vechea noastră viață se dizolvă pentru că noi înșine ne dizolvăm pentru a trece într-o nouă viață. Aceasta nu este o metaforă ci un adevăr foarte dur uneori. Mulți dintre noi ne vom schimba serviciul, familia, prietenii, orașul sau țara în care locuim. Cum s-ar spune, eliberăm vechea noastră personalitate și viață, pentru a păși într-o nouă dimensiune. Uneori vom simți noi înșine nevoia să schimbăm toate acestea, vom simți că nu ne mai potrivim cu cei pe care îi cunoșteam atât de bine, cu serviciul nostru, cu cei pe care-i iubim, și vom dori să plecăm cumva. Alteori vom descoperi îngroziți că serviciul ne este ”luat”, că familia se destramă, că, printr-o stranie magie cosmică, întreaga noastră realitate se reconfigurează, aparent împotriva voinței noastre, alimentându-ne frica existențială. Toate acestea fac parte din marea Transformare. Exteriorul urmează transformările interioare. Știind acest lucru, nu ne vom teme, ci vom întâmpina transformările observând din locul sacru și liniștit al inimii noastre. Nu vom rămâne fără serviciu, și nici singuri, doar că ne vom găsi adevărata noastră cale. Nu am venit în această viață ca să murim de foame și ca să suferim, ci ca să descoperim adevărata noastră menire de ființe Divine. Tranziția poate fi dureroasă, dar cu cât ne agățăm mai puțin de structurile vechi, cu atât mai ușoară va fi trecerea. Cuvântul cheie este Acceptare. Și Încredere în Ființa noastră profundă care orchestrează toate aceste transformări.

Mulți dintre prietenii noștri nu vor accepta aceste transformări, vor crede că înnebunim, că avem nevoie de ajutor, ne vor da sfaturi și ne vor certa pentru deciziile noastre, cerându-ne să ”revenim cu picioarele pe pământ”. Dar Transformarea interioară este o chestiune personală, pe care nu o putem traversa decât singuri, până în momentul în care îi vom găsi pe cei asemenea nouă, care trec prin aceleași transformări.

Uneori se manifestă un fel de apatie, de indiferență în orice fel de relație exterioară, un fel de lipsă a interesului, inclusiv pentru oameni pe care îi iubim, pentru obiceiuri vechi, pentru tot felul de lucruri despre care credeam că ne reprezintă. Acum putem descoperi că suntem mai mult decât ceea ce credeam că suntem. Învățăm încetul cu încetul să nu mai ascultăm vocile exterioare, ale nimănui, ci să fim atenți la vocea Maestrului Interior care se naște, să avem încredere în aceasta.

6. Trăirile interioare

Zbuciumul, neliniștea și nesiguranța din timpul zilei pot fi dublate de stări stranii petrecute în timpul nopții, ca și cum am fi cu picioarele în două lumi, aici și acolo, acum și oricând, percepând un timp liniar și în același timp o altă dimensiune temporală. Visele noastre pot deveni ciudate, agitate, pot conține elemente arhetipale, intensitatea acestor vise este mai mare ca niciodată, trăim sentimente amestecate. Cunoaștem cumva toate acestea, dar nu le înțelegem și minții noastre i se par absurde și de neînțeles. Secvențe de bătălii, urmăriri care se petrec în lumi ciudate, personaje care ne par cunoscute vin și pleacă în aceste vise. Putem trăi în vise secvențe puternice de moarte și renaștere. Sunt vindecătoare și transformatoare. Nu sunt decât descărcări ale unor conținuturi ale Conștiinței, care trec prin noi. Sunt părți din noi înșine care se mor pentru a deveni altceva. Somnul poate deveni neregulat, agitat, ne putem trezi obosiți și cu dureri în corp. Uneori nu vom putea dormi, uneori ne vom trezi la ore ciudate în crucea dimineții, înainte de răsăritul soarelui fără să mai putem adormi. Vom trăi toate acesta știind că sunt normale. Că nu sunt decât semne ale procesului prin care trecem.

Încetul cu încetul, bulversarea inițială se liniștește pe măsură ce recunoaștem procesul de transformare. Căpătăm încredere în noi înșine, simțurile noastre dilatate devin noile noastre mijloace perceptive, începem să căutăm soluțiile în interiorul nostru, să ne ascultăm, descoperim răspunsurile la întrebările noastre în noi înșine. Descoperim că pur și simplu știm. Este un ou nivel de comunicare cu noi înșine. Visele noastre capătă dimensiuni și profunzimi noi. Căpătăm coerență interioară, fluiditate și reușim din ce în ce mai des să stăm într-un spațiu interior liniștit. Capacitatea de observare și înțelegere a ceea ce se petrece crește. Cunoașterea nu mai apare ca rezultat al unor procese deductive, logice, secvențiale, ci survine brusc, complet, total, din interior.

Transformarea și Stările de Conștiință Extinsă

Nu există încă o știință care să se ocupe cu transformările spirituale, dar psihologia transpersonală cunoaște deja de mult timp (Stanislav Grof ) aceste crize transformatoare, iar diferitele tradiții spirituale, Creștinismul, Budismul etc cunosc deasemeni aceste transformări ale căror cronici pot fi găsite în biografiile sfinților și ale meștrilor. Aceste transformări interioare au fost, până acum, individuale. Dar în timpurile noastre se petrece o Transformare a Conștiinței în ansamblul său. Umanitatea însăși trece prin această transformare.

Trecem prin stări de Conștiință modificată. Toate semnele pe care le-am descris mai sus și care pot interveni în viața noastră de fiecare zi, sunt semne ale expansiunii Conștiinței. Sunt stări ”non-ordinare” de Conștiință, așa cum se numesc în psihologia transpersonală.

Experimentarea stărilor de conștiință extinsă poate fi de un ajutor imens în abordarea acestor procese de Transformare interioară. Dacă în viața de zi cu zi acest proces este unul lent și uneori chinuitor, în experiențele de conștiință extinsă totul se accelerează, înțelegerile care survin sunt mult mai rapide, iar integrarea ulterioară a acestor înțelesuri se face mult mai ușor. Tabloul Conștiinței în ansamblul său, a ceea ce suntem și ceea ce am fost, al transmutărilor lăuntrice, devine mult mai coerent. Etapele transformării devin mai clare, încrederea în această transformare se solidifică, încrederea în Sine și capacitatea Conștiinței noastre de a administra această transformare crește. Pe scurt, în stările de Conștiință extinsă procesul se accelerează și se clarifică. Eliberarea vechilor structuri cu care ne-am identificat, formale, energetice, emoționale și mentale devine mai rapidă și mai ușoară. Tensiunile inerente procesului vor fi mai puțin eliberate în viața de zi cu zi, și mai mult în cursul sesiunilor experimentale la care paticipăm. Dar, toate acestea sunt alt capitol al acestei povești extraordinare pe care o trăim împreună. Un capitol la care vom reveni în curând.

Sperând din toată inima ca aceste informații să vă fie de folos în Marea Transformare prin care trecem cu toții, vă învităm să ne scrieți, să ne puneți întrebările voastre, oricât ar fi de multe și de… ciudate :). Suntem pe același drum, împreună. Prin tot ceea ce facem – workshop-uri, cărți, discuții și întâlniri, asistența personala – ne asumăm Prezența alături de voi pe acest drum.

Subiectul Marii Transformări pare a fi întratât de important – sunt atât de mulți oameni care trec prin aceasta! – încât se pare că îl vom face subiectul principal de discuție și de dezbatere la următoarea noastră întâlnire cu voi, care se va petrece la Oradea, înainte de workshop-ul de Conștiință extinsă pe care l-am programat acolo în septembrie.

Cu iubire, Horia Țurcanu și Elena Francisc

Sursa: http://www.calatoriainimii.net/2010/08/criza-psiho-spirituala-de-transformare-noduri-si-semne/

 

Anunțuri
 
7 comentarii

Scris de pe 00000005am 038000000am, AM5000000Joi în Think about!

 

„Viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit” – DUMITRU CONSTANTIN DULCAN

Dumitru_Constantin_Dulcan

 

DUMITRU CONSTANTIN DULCAN este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară, ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate.

Distinse cu premii şi declarate bestsellers, cărţile domniei sale au schimbat viziunea ştiută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate ştiinţifică. Cea mai recentă apariţie, Mintea de dincolo, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive, cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitate a lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale.

„Moartea clinică este o trecere între două lumi”

– Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?

– Nimic din ce am scris până acum n-a fost pre­meditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi Inteligenţa materiei, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coor­do­nează totul. Şi că această Raţiune e Dum­nezeu. Dacă Dum­nezeu există, atunci şi noi, oa­menii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte, În căutarea sensului pier­­dut, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie din punct de vedere moral pe o curbă des­cen­dentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce sun­tem aici. Singuri, fără o busolă spi­rituală, am alu­necat în marele impas moral, so­cial şi economic în care ne aflăm. Acum, ceea ce am încercat în cartea Min­­tea de dincolo a fost să arăt că experienţa morţii cli­­nice vine să susţină cu argumente clare originea noas­­tră spi­rituală – idee pentru care pledează desco­pe­ririle fizicii cuantice, religiile, psihologia trans­per­sonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ e doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care tre­buie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am în­cheiat un ciclu fundamental al adevărului des­pre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a re­duce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fi­zică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un ade­văr incomplet.

– Ce înseamnă concret, din punct de ve­de­re me­dical, moartea clinică?

– Moartea clinică este acea experienţă în urma că­reia individul traversează toate etapele morţii bio­lo­gice, dar nu definitiv, fiindcă e re­suscitat, readus la via­ţă spontan sau prin inter­venţie medicală, iar func­ţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul expe­rien­­ţelor de moarte clinică demonstrează că exis­tă un tipar comun la toată lumea, indi­fe­rent de rasă, origine sau moment al istoriei.

– Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce „văd” de fapt aceste persoane?

– La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi con­şti­entizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decor­po­ra­lizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâ­na lor trece prin corpul acestora fără să fie per­cepută. În­tr-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mu­tilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de dea­supra sa. A văzut elicopterul american care l-a trans­­­portat la spital şi, spune el, „m-am în­trebat unde sunt dus şi am zburat după el”. Cei mai mulţi indivizi vor­besc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obli­­gaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude de­ce­date sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lu­mea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de din­colo.

– În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?

– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi cal­dă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâm­pină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.

– …care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.

– Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amă­nun­te în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, tră­im, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asu­pra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moar­te clinică, mercenar angajat în armată, mărtu­ri­seşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recu­noştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.

– Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?

– Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pe­depsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se re­percutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cer­cetătorii acestor fenomene afirmă cu con­vin­gere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.


– Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe?

– După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o ba­rieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să trea­că. E semnul distinctiv dintre cele două lumi. „Nu este încă timpul” e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, „Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut”. Toţi cei care au trecut prin aşa ce­va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aces­te experienţe e atât de covârşitor, încât ră­mân con­şti­enţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spi­rituale în univers, dedicân­du-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.

„Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte”

– Domnule Dulcan, vă provoc să dis­cu­tăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog?

– Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am stu­diat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în cre­ier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă con­ştientizarea lor. Cu alte cuvinte, decizia de execu­tare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi infor­mat creierul. Şi atunci, dacă iniţiativa creierului pre­cede, oa­recum, voinţa noastră de a acţiona, ne între­băm fi­resc: gândim sau suntem gândiţi? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă. Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.

– S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.

– Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat ca­pa­citatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poa­te de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi sim­plu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, şti­inţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă dife­rite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila, de Platon sau de persoane din zilele noastre.

– Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo?

– Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd pri­ma oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiri­tului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o con­ştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Ex­pe­­rienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Ve­derea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate ex­plora instantaneu la orice distanţă. Această vedere pa­noramică apare nu numai la cei care au o moarte cli­nică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştri spirituali ai Orientului. Un creier trau­ma­tizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică. Tot ceea ce se petrece în expe­rienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei im­pli­cate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. Un alt argument extrem de important este memoria noas­tră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung dincolo, demons­trea­ză că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amă­nun­te, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi in­di­vizii bolnavi de Alzhei­mer. În timpul vieţii noas­tre, nu me­moria se pierde, ci ins­tru­mentul de redare, ne­uronul se a­tro­fiază. Me­moria ră­mâ­ne în câmpul conştiinţei, care se ex­tin­de dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu du­iumul, dar pro­babil cele mai puternice sunt mărturiile celor re­întorşi la viaţă.

– Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi stu­diat, care vi se pare cel mai spectaculos?

– Cred că cel mai im­presionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobio­grafică. Era de patru ani bolnavă de can­cer limfatic când, in­trată în comă profundă, terminală, începe să per­ceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl ve­de pe fratele său în avi­onul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Vede toate mane­vrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. Du­pă o vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se es­tom­pează şi intră într-o lume mi­nunată, guvernată de bucurie şi de iubire necon­di­ţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani îna­inte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a ve­nit încă timpul să ră­mână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misi­unea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucu­ră la gândul revenirii în corpul bolnav, dar în­ţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, pes­te câteva zile, la analizele efec­tuate, medicii consta­tă semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei au­tobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut până atunci.

„Suntem cu adevărat «lumină din Lumină»”

– Atingeţi o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creştină. Avem motive să credem în aşa ceva?

– Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creştini şi susţi­nă­torii ei. Există însă argumente ce ţin de im­presia fiecăruia din­tre noi, de acel sentiment de déjà vu pe care îl avem, une­ori, când întâlnim o anu­mită persoană. Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. Cerce­tă­toa­rea Sandra Anne Tay­lor aduce în dis­cu­ţie un caz foarte in­te­re­sant, al unui tânăr a­rab, care s-a născut în munţi, în Liban, şi nu şi-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă lo­calitate, la sute de km distanţă, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior.

Ba mai mult, dintr-un im­puls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a iden­tificat pe nume pe cei care o lo­cuiau, le-a arătat lo­cul în care şi-a amintit că a ascuns nişte bani şi i-a găsit. Familia res­pectivă era atunci în­tr-un proces de sta­bi­lire a unui hotar între pă­mânturi. El şi-a a­min­tit unde era ve­chiul hotar. A fost atât de con­vin­gător, încât şi justiţia i-a acceptat măr­turia. Se născuse în acelaşi anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, ve­chea persoană fusese ucisă. Reîn­car­narea lui a fost, deci, imediată. Mai e şi cazul lui Rand James­ton Shields, care în tim­pul unei morţi cli­ni­ce retrăieşte 68 de evenimente din vieţile anterioare. A reţinut locul unde a trăit şi cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraş, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viaţă şi a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e ce­le­bru şi e studiat de dr. Jim B.Tucker, la secţia de medicină psihi­a­trică din Universitatea Statului Virginia. Dar detaliul care naşte cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniştită, că va fi vin­decată şi i-a arătat şi celelalte vieţi pe care le-a avut. Dacă ştiinţa a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunţată în lumea de dincolo, de ce n-am crede şi în celelalte lucruri vă­zute de ea acolo? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.

– Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar conti­nuăm să tră­im sub altă formă.

– Continuăm să tră­im în corpul subtil, care e format din lu­mină de înaltă frec­ven­ţă. Cei care au vă­zut cor­pul subtil, ceea ce nu­mim în mod tradi­ţio­nal „suflet”, în timpul experienţelor extra­cor­porale, l-au descris ca fiind format din milioane de punc­te lu­minoase. Dacă în ceea ce priveşte trupul nos­tru s-a spus că „pă­­mânt suntem şi în pă­mânt ne vom în­toar­ce”, în ceea ce pri­veş­te sufletul, „lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Sun­tem cu adevărat „lumină din Lumină”. E valabil şi dacă ex­tra­polăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frec­venţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pil­dă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se si­tuează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite şi re­cep­tează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar del­finii comunică pe frecvenţe situate peste 150.000 Hz. La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frec­ven­ţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mă­ri­nimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din ca­re putem vedea universul, din care ni se oferă des­chi­­de­rea.

– Vreţi să spuneţi că Îl putem cunoaşte pe Dum­nezeu pentru că El Însuşi vrea să fie cunoscut?

– Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noas­tre au explodat o serie de preocupări ştiinţifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spi­ri­tuală a universului, să demonstreze că istoria uni­ver­sului şi a omului e scrisă de aceeaşi mână, că om şi univers au aceeaşi origine spirituală. Experienţa morţii cli­nice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pen­tru a ne îndemna să schimbăm drumul greşit pe care am mers până acum şi să ne însuşim lecţia cu­noaş­terii şi a iubirii, care e adevăratul sens al vieţii. Avem o singură şansă de ieşire din criza în care în­trea­ga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată re­naştere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armo­nie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu semenii şi cu natu­ra. Nu întâmplător, Iisus a spus: „Eu sunt Calea, Ade­vă­rul şi Viaţa”. Ni s-a arătat Adevărul, ni s-a arătat Ca­lea, e rândul nostru să răspundem chemă­rii Lui.

Sursa: http://www.formula-as.ro/

 
2 comentarii

Scris de pe 00000005pm 009000000pm, PM5000000Marți în Think about!